”Mergând pe motocicletă, am fost lovit de o mașină! Nu mă mai pot bucura ca înainte” – spune un tânăr din Iași

0
414
Urmarile accidentului rutier

„În urmă cu cinci luni eram un tânăr încrezător, liber, puternic, manierat, punctual, parolist, cu un puternic simț civic, cu multe vise și tot atâtea împliniri.  Într-o zi ca oricare alta, am pierdut tot când, mergând pe motocicletă, am fost lovit de o mașină în trafic. Chiar dacă amândoi circulam cu 30 – 40 km/h și urmările au fost o fractură deschis la un picior și câteva zgârâieturi. Am avut un sentiment de bucurie sinceră atunci când am văzut că ajunge ambulanța, și am crezut că toate se vor termina imediat. Însă greul abia începea iar acel sentiment de bucurie a fost ultimul pentru o lungă perioadă de timp. Cred că nici astăzi nu mă pot bucura ca înainte…

La șase ore după accident am intrat în sala de operații: culmea, era o cameră mică, care nu avea nici o legătură cu ce îmi imaginam eu. Îmi amintesc un stander pentru perfuzie cu multe straturi de vopsea și multe urme murdare de mâini, cred că acela a fost momentul când am realizat că nu mai pot lua decizii pentru sănătatea mea. La scurt timp, mi-au făcut anestezie și a început operația. Eram înconjurat de oameni dar simțeam că sunt singur, speriat, neajutorat, slab și parcă eram captiv acolo, parcă eram ținut împotriva voinței mele. Simțeam mirosul șlefuirii osului meu și loviturile ciocanului care-mi împingeau broșele în os. Însă nu mai știu ce sentimente aveam atunci. La un moment dat anesteziștii au intrat în vorbă cu mine, m-am bucurat enorm și le mulțumesc. La scurt timp doctorii au terminat și m-au mutat în salon unde am stat cu piciorul pe un suport timp de cinci zile.

M-au dus într-un salon și după puțin timp pacienții s-a culcat. Însă nu ne-a tihnit: un pacient aflat în sevraj de la lipsa alcoolului părea că a înnebunit. Nu știu câți m-ar crede dacă povestesc ce făcea, însă acela a fost momentul în care chiar mi-a fost frică pentru viața mea: tot salonul a început să strige și a trecut ceva timp până angajații spitalului au venit să-l lege. Mi-am dat seama că sunt singur, nimeni nu mă poate ajuta și nu mă pot apăra nici măcar pe mine. Episoadele cu persoane în sevraj au fost zilnice, însă niciunul nu m-a înspăimântat ca cel din prima noapte.

La cinci zile de la operație, medicii mi-au spus că voi fi externat. Eram speriat, aveam dureri cumplite și nu coborâsem piciorul de pe suport până atunci. Am încercat să-l așez pe pat însă m-a luat un val de dureri și înțepături pe care nu credeam că le pot îndura. Am refuzat externarea. În următoarele două zile am avut aceleași dureri și înțepături. Însă în a șaptea zi a trebuit să plec… Durerile au continuat mult timp. La alte șapte zile de la externare, noaptea, m-am trezit cu niște dureri care-mi dădeau impresia că mi se deschide operația. A fost înfiorător.

Sunt multiple șocuri prin care am trecut și care au tot contribuit la demoralizarea mea.  Simțeam că nu mai sunt în stare de nimic, parcă eram dezamăgit de mine că nu puteam merge sau să pot face lucruri simple. Nu puteam să mă îmbrac singur sau să scot mâncarea din frigider sau să-mi spăl/pregătesc hainele. Chiar și acum îmi trebuie rucsac să îmi pot muta chestii banale dintr-o cameră în alta. Ba chiar am fost pe punctual de a fi tâlhărit de o persoană care, dacă nu eram în cârje, nu făcea mai mult de a-mi cere un leu. Senzația de dezamăgire cred că are rădăcini și în dificultatea și răbdarea pe care trebuie să o ai la fiecare instituție la care apelezi mergând în cârje, cât și lipsa de compasiune sau măcar toleranță a persoanelor cu care intri în contact.

La cinci luni de  150 la producerea accidentului mă simt la capătul puterilor. La finalul lunii februarie împlinesc 33 de ani și am senzația că astăzi sunt foarte diferit față de cel de acum cinci luni. Nu mai sunt încrezător sau puternic și liber să fac ceva firesc: să mă plimb, să înot, să-mi plimb câinele sau să ies într-un club; mă simt sătul de orice, speriat că nu am control asupra situațiilor din viața mea, de condițiile în care poți fi tratat de alți oameni, că nu pot face chestii normale de prea mult timp. Nu contează cât de mult îmi doresc sau cât de mult plătesc serviciile medicale, investigațiile  sau recuperarea ori cât de mult lucrez acasă. Astăzi sunt diferit față de ce am fost până în momentul accidentului. ” E.R.

E.R. este consiliat de către psiholog Bianca ADĂSCĂLIȚEI de la Asociația WorldStreet. El a apelat linia telefonică HelpLine WorldStreet – consiliere psihologică gratuită a victimelor accidentelor rutiere. Linia telefonică a fost înființată cu sprijinul Primăriei Iași, prin proiectul ”Safety First”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.